Suicidologie integrativa – Cuvant inainte (Prof. Univ. Dr. Stefan Costea)

Cuvant inainte (integral)

Prof. Univ. Dr. Stefan COSTEA

Lucrarea de faţă, Suicidologie integrativă, constituie o contribuţie ştiinţifică deosebit de importantă în dezbaterea unei complexe problematici: sinuciderea, ca punct terminus al existenţei – domeniu de mari dimensiuni şi cu implicaţii profunde asupra persoanelor cu comportament autodistructiv, dar şi a supravieţuitorilor.

Ea este rezultatul unui proiect de cercetare ştiinţifică de anvergură, ambiţios realizat de un cercetător tânăr, având o solidă formaţie ştiinţifică şi profesională, multi- şi inter-disciplinară.

Obiectivul general al lucrării îl constituie realizarea unui complex ştiinţific interdisciplinar care să includă organic, pe lângă abordările tradiţionale (istorice, filosofice, sociologice, psihologice) ale suicidului şi tratarea fenomenului prin considerarea omului ca fiinţă biopsihosocială, o nouă dimensiune – cea spirituală, punând bazele unei noi paradigme ştiinţifice: suicidologia integrativă. Avantajele incontestabile ale acestui tip de abordare sunt date de faptul că beneficiilor tuturor disciplinelor componente ale complexului (atât teoretice, cât şi practice: mijloacele de protecţie, intervenţie şi prevenire a fenomenului) li se adaugă sistemul suportiv al teologiei creştine, care astăzi este insuficient valorificat, deşi are o istorie, o experienţă continuă şi demonstrabilă, extinsă pe parcursul a peste două milenii, cu efecte vizibile inclusiv în prevenirea suicidului.

În vederea realizării obiectivului propus, autorul a întreprins investigaţii extinse şi analize aprofundate privind:

– istoricul cercetărilor consacrate problematicii suicidului;

– istoria marilor şcoli de gândire cu contribuţii în problematica suicidului;

– stadiul actual al cercetărilor în domeniu;

– valoarea şi limitele demersurilor realizate până în prezent;

– teoriile şi perspectivele consacrate esenţei fenomenului suicidar şi tentativelor de suicid.

Din multitudinea de teorii şi perspective, autorul s-a oprit în special asupra celor teologice, sociologice, filosofice, istorice, psihologice şi psihiatrice.

În cazul teologiei, el subliniază aportul acesteia în consemnarea cazurilor de suicid din cele mai vechi timpuri şi a prescripţiilor moral–religioase, cu implicaţii social-educative, prin care a contribuit la limitarea cazurilor de suicid, la favorizarea sănătăţii mintale, a coeziunii şi integrării indivizilor în comunitate, în diferitele perioade istorice.

În analiza perspectivei sociologice a sinuciderii, autorul insistă asupra teoriei lui Emile Durkheim care, pe de o parte, a demonstrat aplicabilitatea analizei sociologice la (în aparenţă) cea mai individualistă formă a comportamentului uman – sinuciderea, iar pe de altă parte, a oferit un model de utilizare a analizei empirice, în coroborarea teoriei sociologice generale cu datele cercetării ştiinţifice concrete. De asemenea, a tratat tema sinuciderii din perspectiva discuţiei generale asupra integrării sociale, respingând explicaţiile psihologiste sau de tip psihopatologic asupra sinuciderii. În acest sens, Durkheim a elaborat o matrice a diferitelor configuraţii ale relaţiilor dintre individ şi societate, dezvoltată în jurul a două axe: integrare şi control, concluzionând că sinuciderea este un fenomen social normal; creşterea procentului ei este nenormală, exprimând anumite trăsături patologice ale societăţilor moderne, şi că nu progresul social este cauza sinuciderilor, ci condiţiile particulare în care el se realizează. De asemenea, a elaborat o tipologie a sinuciderii: sinuciderea egoistă, altruistă, anomică şi fatalistă, precum şi trei tipuri de regularităţi ce se constată în evoluţia suicidului, care variază invers proporţional cu gradul de integrare a societăţii religioase, domestice (familiale) şi politice.

Pornind de la constatarea autorului tratatului Le suicide. Étude de sociologie, potrivit căruia, în pofida acestor tipologii şi regularităţi, sinuciderea este un fenomen individual, dar care are cauze sociale, în condiţiile existenţei unor curente sinucigene ce traversează societatea şi, de asemenea, de la precizarea că factorii reali ai sinuciderilor variază de la o societate la alta şi de la un grup social la altul, Dr. Emanuel Adrian Sârbu oferă o analiză competentă a unor studii şi cercetări sociologice post-durkheimiene, desfăşurate în diferite contexte social-culturale şi religioase (inclusiv în ţara noastră), care-i permit, în final, să-şi demonstreze cu acribie punctele de vedere şi să ofere o contribuţie deosebit de valoroasă pentru literatura de specialitate.

Problematica sinuciderii în viziunea filosofică este tratată din perspectiva valorilor, a sensurilor şi a ierarhiilor acestora în conştiinţa umană, în vederea clarificării poziţiei şi condiţiei omului în raport cu realitatea.

Teoriile psihologice tratează multiplu şi divers problematica suicidului. Astfel, teoriile psihanalitice consideră suicidul ca fiind determinat de un instinct agresiv – inconştient, manifestat într-o formă auto-sugestivă. Se sinucide acea persoană care, inconştient, doreşte moartea cuiva. Freud, de exemplu, susţinea că sinuciderea este corelată cu o stare de melancolie, o depresie profundă şi dureroasă în care încetează orice fel de interes pentru lumea exterioară, cu pierderea capacităţii de a iubi, datorită diminuării sentimentului stimei de sine. Această depresie generează autoînvinuiri, autoinjurii, ajungându-se chiar la autodesfiinţare.

Alte teorii psihologice corelează sinuciderea cu diferite afecţiuni psihiatrice sau tulburări psihice, cum sunt: depresia, epilepsia, schizofrenia, întârzierea mintală, nevroze, psihoze, anxietate ş.a.

În funcţie de toate acestea, reprezentanţii psihologiei clasifică sinuciderile ca: propriu-zise, pseudo-sinucideri, patologice, non-patologice etc.

Un domeniu pe care, în opinia autorului, lucrările de specialitate nu îl tratează la nivelul ponderii şi importanţei în fenomenologia suicidului, îl reprezintă crizele pe care le provoacă actul suicidar. Autorul îi consacră un substanţial capitol în această lucrare, ceea ce reprezintă o contribuţie semnificativă în dezvoltarea tratării ştiinţifice a problematicii sinuciderii, aşa cum este de altfel şi capitolul dedicat consilierii creştine. În privinţa acesteia din urmă, autorul propune să fie asociată fără rezerve consilierii psihologice, psihiatrice, având în vedere numeroasele sale beneficii, demonstrate din plin de-a lungul istoriei şi pe nedrept marginalizate de o anumită parte a comunităţii ştiinţifice şi, de asemenea, luând în considerare faptul că poate utiliza toate metodele şi tehnicile psihoterapeutice din practica de specialitate, care nu sunt în contradicţie cu principiile credinţei creştine şi ale teologiei – cărora le adaugă instrumentele şi metodologiile proprii.

Reprezentând o primă valorificare a rezultatelor unui proiect mai amplu de cercetare realizat de autor, lucrarea (atât prin conţinutul, cât şi prin nivelul de aprofundare şi de tratare a problematicii abordate) se adresează unui public divers şi eterogen, de orice vârstă, cu nivele de pregătire şi formare diferite, cu diverse orientări valorice şi din toate segmentele sociale, fiind accesibilă şi recomandată deopotrivă specialiştilor şi publicului larg.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suicidologie integrativa și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s